povestea acelei triste nopti din viata scumpei T

Regrete scurte si deghizate noncoloristic in proiectile umede, curg gravitational pe cararile batute ale obrajilor ei strident machiati, contopind culori si aducand haosul pe chipul ce cauta nelinistit un taxiu in noaptea calda. Luminile orasului o abandonasera iar briza unei nopti de iulie cara cu ea vorbe uitate si mirosuri vechi de cafea la pat. Geanta mare cazuse de pe umarul primitor si se asezase timid pe asfaltul incalzit de soarele de cu 5 ore in urma. Nepasarea intamplarii se citea in gesturile inexistente iar tristetea momentului in zambetul ucis sub milioanele de amintiri ude, scuipate deprimant de cele doua robinete verzi de deasupra nasului ce supura fulgi de miezul zilei de ieri. Inca ii ramasese, adanc infipt in miezul mintii sale dezmostenite, zgomotul contopit al usii trantite cu noua minute in urma si al plansetului isteric ce o ingloba odata ce sufletul hamesit simti aerul liber al noptii de la malul marii. Un taxiu galbui isi opri corpul coleric in boltoaca din fata ei si o usa mare se deschise facandu-i loc in micul univers in care ”nicaieri” deveni destinatia perfecta . Taximetristul cu zambet epifanic ridica din umeri mirat de ciudata destinatie dar porni in tromba ca nu cumva acel loc rostit de buzele dulci sa nu se departeze si mai tare de realitatea plumburie.

Semafoare plictisite isi amestecau culorile vii cu imaginile recente ale unei discutii ce trebuia uitata. Geamul din stanga devenise ecranul unui film trist in care se regasea drept actrita principala si al carui final nu se incadra in ceea ce hollywood-ul o facuse sa creada. ”Oare si lacrimile pot fi un final fericit?” isi intreba neuronii patetici ce stateau tolaniti pe plaja imaginara din mintea ei. ”Sau un nou si trist inceput?”. Vocea interioara nu mai avea raspunsul. Decedase sub rafale de vorbe scurte pornite alert din buzele pe care obisnuia sa le sarute in fiecare dimineata a unui an indepartat. Regasea acele vorbe dure in negrul noptii constantene si in mirosul prostituat al transpiratiei maieu-istului ce invartea covrigul.

”O tigara domnisoara?”. Intrebarea sosi cu trenul de maine in gara urechilor ei atente la zborul viselor. Raspunse pozitiv in mintea obosita si fara sa trambiteze cuvinte in aerul cald, intinse mana si lua un cilindru alb-rosu. O aseza intre degetele lungi asa cum cu mii de ore in urma, el o invata, dupa ce ii aducea cafeaua fumeganda langa trupul gol ; de fiecare data un zambet strengar aparea pe chipul lui iar linistea se cuibarea intre sanii ei idolatrizati in noaptea ce trecuse. Ii oferea atentia cu care degetele lui lungi pipaiau piciorul paharului de vin rosu, cu care o obisnuia seara dupa cina, si o duse la buzele rosii cu aceeasi pasiune cu care el o dezbraca in fiecare dimineata de dragoste hibrida.

Fuma febril tragand aerul negru in pieptul gol si dand afara promisiuni uitate sub un pres al deznadejdii; zambi usor desi o lacrima isi croi drum pana la buzele sale vinetii. O intampina hedonist si printr-un gest canibalic o inghiti in adancul sufletului ei dichisit incercand parca sa nu piarda toate amintirile ce o legau de el. ”Ma insor la toamna!” tipa trist in capul ei ce nu mai cauta casa. Nu era o intrebare insa un raspuns ea cauta. Nu il gasea. Stia ca raspuns, la aceasta nonintrebare, nu exista dar nu isi putea bloca mintea doritoare sa caute. ”Cand s-a dus totul? oare cand am uitat sa fim noi? cand ne-am autoinlocuit cu niste indivizi monotoni si mai in varsta cu 3 vieti? cand am uitat sa fim copii si sa alergam mozoliti de inghetata prin parc? cand nu mai spargeam baloane vesele pe bancuta de sub plop? sau cand el uitase sa mai imi deseneze chipul zambitor?…poate atunci sau poate niciodata. Poate doar asa era scris in carnetelul uitat de mosul fericit in barca de pe lac.Poate…”